Aş vrea să plâng şi-apoi să râd, aş vrea să-mi spun că o să fie bine, dar…atunci cine va mai alege?
S-a ajuns până acolo, încăt mă simt frântă, deşi într-un mod, la fel de absurd mă simt chiar sfărâmată, făcută ţăndări…e momentul de care toţi vorbesc…momentul în care trebuie să alegi între a fi “normal” (familie+ fericire în rate alături de o persoană ratată, cel mai probabil) sau a face CEVA şi a deveni, nu neapărat CINEVA, dar măcar cineva…cel puţin alegi o cale bazată pe carieră şi creştere morală şi profesională.
Şi e greu…al naibii de greu. Suntem nişte făpturi plămădite din păcatele strămoşilor noştri, avem rădăcinile înfipte în vis, de cele mai multe ori şi nu în realitate, cum ar fi normal…e greu…cum să recunoaştem? Cum să facem alegerile mai uşor? Cum? Cu raţiune…adică, treaba nu merge, punem punct, fiecare pe drumul lui, cu viaţa lui, cu intersele lui, cât mai puţină suferinţă, ăsta fiind cazul fericit…dar altfel cum? Cu sufletul…adică, ce ţi-e scris şi gata…te complaci în a-ţi asigura un loc la cratiţă şi în a te plafona definitiv…rămâi cu dragostea, care, oricum, nu durează decât trei ani, iar apoi procesele de conştiinţă îşi fac apariţia, alături de nelipsitele regrete şi mustrări..de ce să te mai complici pentru trei ani de dragoste şi o viaţă întreagă de rutină?
Eu aleg să fiu OM, mai presus de toate! Aleg să mă respect pe mine, pentru că ceilalţi se respectă pe ei îndeajuns, încât sa nu mai fie nevoie şi de respectul meu…aleg să cresc moral şi profesional…
Tu ce alegi?
