O alergare…niciun cuvânt nu descrie pe deplin senzaţia în care vedeam nori pufoşi, picături de ploaie multicoloră şi un curcubeu curgător, toate defilând în inima şi creierul meu…nu eram bolnavă, dar nici bine nu îmi era şi de plictiseală deveneam tot mai egoistă, deşi am observat că persoanelor “altfel” le e greu să îşi găsească o bucăţică de curaj atunci când e vorba să împărtăşească experienţe psihologice…experienţe legate de lucrurile subiective, dar asta nu trebuie interpretat ca o lipsă de comunicare sau ca o răutate, dar…acum, acolo…ceaţa trece fără urme peste valea întunecată, dar trupul…trupul meu nu va mai lăsa urme pe al tău, nici acum, nici altădată…în somn ne despărţim…cu gândul tot acolo…