Every you, every me

Nici măcar nu plouă…azi ninge din nou, cu fulgi mari…atmosfera e apăsătoare, greutatea fulgilor zdrobeşte orice strigăt de durere…nimeni nu mai poate ajunge la final…

Noaptea a plouat şi ea s-a trezit speriată, visase că era din nou acolo, starea ei de sănătate nu era cea mai bună, dar acum o săptămână stătea puţin la distanţă de locul în care copilărise cât era la şcoală…o parte din ea era încă mică şi alerga nestingherită în faţa blocului, dar acum…acum refuză să îşi amintească…

Azi nici măcar nu se poate plictisi, nu mai poate sta ore în şir afară, nu se mai poate uita cu drag la oamenii care îşi muncesc grădinile, azi munca lor e în zadar pentru că albeaţa fleşcăioasă nu ţine cont de cât au robotit ei în ultimele zile…

Azi nu se mai poate gândi că animalul de companie potrivit pentru ea ar putea  fi o capră albă, decorul n-o ajută…azi citeşte o carte pe care a început-o acum câteva zile şi va crede cu tărie că integrarea în lumea socială şi normalitatea nu au fost niciodată pe lista ei de priorităţi…

Crying

O alergare…niciun cuvânt nu descrie pe deplin senzaţia în care vedeam nori pufoşi, picături de ploaie multicoloră şi un curcubeu curgător, toate defilând în inima şi creierul meu…nu eram bolnavă, dar nici bine nu îmi era şi de plictiseală deveneam tot mai egoistă, deşi am observat că persoanelor “altfel” le e greu să îşi găsească o bucăţică de curaj atunci când e vorba să împărtăşească experienţe psihologice…experienţe legate de lucrurile subiective, dar asta nu trebuie interpretat ca o lipsă de comunicare sau ca o răutate, dar…acum, acolo…ceaţa trece fără urme peste valea întunecată, dar trupul…trupul meu nu va mai lăsa urme pe al tău, nici acum, nici altădată…în somn ne despărţim…cu gândul tot acolo…

4.02.2009-Blogul de hârtie2

De ce aici somnul e mai odihnitor? De ce aici trăirile se derulează la intensitate maximă? De ce aici îmi las de-o parte tot ce ţine de social şi tot ce ţine de rutină?

Aici spun lucurilor pe nume, oricât de dureroase ar fi şi brusc după liniştea pe care o simţeam devin tot mai agitată…e ca liniştea de dinaintea furtunei…am adormit, am visat ciudat şi în vis tot aici eram, tot în pat, dormeam, dar afară ploua cu găleata…se auzea aşa frumos cum ploua printre case, dar m-am trezit şi am deschis ochii, a fost ca blitzul unui aparat foto…afară era soare…era apusul, deci soarele se afla în faţa ferestrei mele…am ieşit afară după ce mi-am dat cu apă pe faţă şi am încercat să îmi amintesc ce am visat…a fost ciudat, era legat de persoane relativ apropiate mie, eram parcă în acelaşi vis când am observat că în faţa mea era un vechi prieten, alături de care am copilărit…coincidenţă sau nu, poartă acelaşi nume ca persoana din vis şi are aceeaşi formă de salut…mi s-a părut ciudat…

Dar aici toate pseudoîntrebările au un răspuns concret pentru că ăsta e locul în care dintotdeauna am luat lumea aşa cum se prezintă ea, fără să caut mai departe, doar profit de plăcerile ei gratuite, aici, creierul meu nu mai aleargă ca la maraton, nici noaptea nu se mai învârte neîncetat, iar mintea nu îmi mai aleargă pe pereţi pentru că locul ăsta mă inspiră…

P.S.: Blogul de hârtie nu e un jurnal intim, e la fel ca înainte…ceva real, adică o boabă de adevăr, prelucrat cu anumite simboluri şi devenit mai apoi ficţiune, personajele sunt fictive şi ele, cu anumite excepţii…acum, 00:31 (deja 5 februarie) totul e pustiu şi plouă, din când în când liniştea e spartă de câte o măşină…noapte bună!

4.02.2009-Blogul de hârtie1

Sunt plecată de acasă în locul unde “sentimentul de acasă” e mai puternic, aici e adevărata casă, aici sunt o parte din martorii evoluţiei mele…aici MUNŢII-unul în faţă, altul în spate, unul mare în dreapta şi în stânga o vale, undeva mai sus e locul în care se formează Ialomiţa, din două pâraie…e locul pentru care mulţi dintre cei care vor citi articolul plătesc să admire spectacolul zilei şi al nopţii într-un cadru natural, aproape virgin, prea puţin pătruns şi tehnologizat, dar totuşi, aseară am rămas puţin surprinsă când am văzut că o reţea wireless a fost available pentru câteva minute, ciudat….pentru că aici, în creierii munţilor între văi şi creste, unde vecinii nu se văd decât duminica la târgul din sat, e cam geu de crezut, cu toate astea, dacă se mai întâmplă să am ceva semne şi să mă pot contecta, voi posta articolul înainte să ajung acasă.

Acum am un blog de hârtie, e caietul meu cu buburuză, în care scriu de obicei când nu scriu direct pe blog, dar parcă nu îmi doresc atât de tare să mă pot conecta…aş vrea să am măcar câteva zile fără viteză şi aş vrea ca locul ăsta să fie mai pur şi mai puţin tehnologizat…să rămână veşnic aşa cum îl ştiu…doar văi, creste şi poteci bătute  de prea puţin ori şi de aceleaşi picioare…în cazul ăsta nu mai e valabilă  vorba “Omul sfinţeşte locul”, aici locul e suprem, dar omul îl strică, omul îl distruge, de aceea muntele îşi ia tribut suflete…suflete călătoare…turişti…niciodată oamenii locului, ei sunt puri, trăiesc mai aproape de tradiţie, moralitatea lor există, folclorul e ceva obişnuit, încă nu a ajuns la stadiul de muzeu ori de cutie cu amintiri…oamenii ăştia au poveşti minunate, toate legate de munte…nu ştiu de ce simt că ar trebui să vă împărtăşesc toate astea, dar îmi respect originea…voi continua să scriu în blogul de hârtie ori de câte ori voi avea ocazia şi voi posta când ajung acasă, acum pun punct pentru că mă aşteaptă nişte mere coapte cu miez de nucă şi scorţişoară…miroase a suflet cald întins în tavă….

P.S. : Călătorie plăcută!