Nu cred că trebuie să îmi cer scuze că nu am mai postat nimic, asta ar trebui s-o facă incompetenţii ăia de la care am net şi cărora le-a luat o săptămână să rezolve…în fine…provider de ţărănoaia…oricum sunt datoare cu o replică la nişte concluzii ale unei Căpşuni, mă gândeam să o scriu acum, în articolul ăsta, adr nu…pur şi simplu refuz s-o fac…e marţi miercuri şi afară plouă,e dimineaţă, m-am trezit de o oră, vântul bate cu putere şi picăturile plesnesc de pământ…de obicei îmi făcea plăcere să mă zgâiesc la picaturile de ploaie, pierdeam ore în şir la fereastră, dar azi…azi NU…totul e mult mai trist ca mine, dar simt…cum în curând voi pleca acolo unde aerul miroase a suflet inocent, nările îmi sunt pline de miros de primăvară, deja trăiesc un apus de soare, iar apusul ăsta ţine mai mult acolo, dar…afară bate vântul atât de tare încât nu mă pot concentra la ce e mai frumos, nu pot scrie tot  ce vreau şi tot ce simt…mesteacănul se leagănă trist, seamănă cu legănatul oamenilor din ospicii, legaţi în cămăşi albe, de care trag disperaţi cu dinţii…nu ştiu dacă ei au vreo alinare, deşi cei mai mulţi dintre noi îşi caută alinarea în propriul univers, care poate fi cât de limitat vrem, dar din păcate există prea puţine motive care să ne determine să explorăm mai mult şi mai mult….sa fie lipsa de curaj unul dintre ele?

P.S.: aştept să mă trezesc…din perioada asta în care…aproape renunţ la mine, nu îmi mai suport unele gânduri…