Replica din borcanul cu gem de aronie

Toţi suntem egali, deci toţi suntem la fel?NU!…Nu suntem la fel, nu suntem nici omogeni, nici măcar egali, fiecare e unic in felul lui…mă distruge căcatul ăsta cu unitatea, am şi eu moralitatea mea şi zău că am pretenţia să nu fiu egala unui criminal amator care încearcă să jefuiască o casă de schimb valutar, dar care împuşcă la întâmplare pe trotuar, nu sunt egală nici cu genul de proastă care întreabă acelaşi lucru de “N” ori şi apoi râde tâmp, nici cu pupincuriştii care se bagă în seamă ca la epenteză, nici cu cea mai jegoasă târfă nu ma simt egală, cu NIMENI…aşa că tu, Căpşunule, chiar nu poţi fi o adolescentă normală din punctul de vedere al piţipoancelor, care în loc de creier au o fantă deschisă şi care tind să fie o apă şi-un pământ, dacă roz, sau mov, sau căcăniu e în trend, ele cel puţin din punct de vedere vestimentar vor fi la fel…cineva îmi spunea odată că nu e de rău dacă eşti altfel, poţi fi mai inteligent decât restul şi eşti capabil să vezi esenţa, iar când trăieşti intens vezi in profunzime, cât despre blestemul empatiei – NU AR TREBUI SĂ EXISTE, uite tocmai din cauza asta:

X: ce ai ma

Eu: ma uit la tv si plang

X: la ce

Eu: dansez pt tine

Eu: si erau niste copilasi amarati

X: stinge imediat

X: t

X: v

X: lumea este plina de drame

Eu: da…dar cel mai tare ma impresioneaza dramele copiilor…

X: asta nu inseamna care trebui sa le traim cu totii

Eu: fiecare sa isi care povara

E aşa de bine să fii indiferent…ai să vezi peste puţin timp…vei rămâne uimită chiar şi tu când vei vedea cum ţi se va schimba sistemul de valori şi în ce direcţie, iar asta nu ţi-o spun ca să fac pe lupul moralizator, dar am simţit-o pe pielea mea şi mi-a luat ceva să ma obişnuiesc……

Plouă…

Nu cred că trebuie să îmi cer scuze că nu am mai postat nimic, asta ar trebui s-o facă incompetenţii ăia de la care am net şi cărora le-a luat o săptămână să rezolve…în fine…provider de ţărănoaia…oricum sunt datoare cu o replică la nişte concluzii ale unei Căpşuni, mă gândeam să o scriu acum, în articolul ăsta, adr nu…pur şi simplu refuz s-o fac…e marţi miercuri şi afară plouă,e dimineaţă, m-am trezit de o oră, vântul bate cu putere şi picăturile plesnesc de pământ…de obicei îmi făcea plăcere să mă zgâiesc la picaturile de ploaie, pierdeam ore în şir la fereastră, dar azi…azi NU…totul e mult mai trist ca mine, dar simt…cum în curând voi pleca acolo unde aerul miroase a suflet inocent, nările îmi sunt pline de miros de primăvară, deja trăiesc un apus de soare, iar apusul ăsta ţine mai mult acolo, dar…afară bate vântul atât de tare încât nu mă pot concentra la ce e mai frumos, nu pot scrie tot  ce vreau şi tot ce simt…mesteacănul se leagănă trist, seamănă cu legănatul oamenilor din ospicii, legaţi în cămăşi albe, de care trag disperaţi cu dinţii…nu ştiu dacă ei au vreo alinare, deşi cei mai mulţi dintre noi îşi caută alinarea în propriul univers, care poate fi cât de limitat vrem, dar din păcate există prea puţine motive care să ne determine să explorăm mai mult şi mai mult….sa fie lipsa de curaj unul dintre ele?

P.S.: aştept să mă trezesc…din perioada asta în care…aproape renunţ la mine, nu îmi mai suport unele gânduri…

Dezamăgire…

…e cuvântul potrivit…ce contează dacă eu, tu, el sau ea, dacă noi împreună cu voi sau ei…până la urmă toţi dezamăgim, toţi ne schimbăm măştile mai devreme sau mai târziu…e ca un teatru prost, atât de prost încât ai vrea să te ridici şi să pleci, dar din păcate lumina se aprinde la final, iar tu rişti să te împiedici…am dezamăgit şi eu, poate chiar azi, dar…tu…dezamăgeşti mereu…ce mai contează cine eşti?…poţi fi oricine vrei…azi…

Aparenţele…

Când imaginea e imaculată şi nu prezintă defecte, cu siguranţă în interior e ceva putred…

P.S.: Aş fi postat ceva mai multe poze, dar din motive de provider cu probleme nu am putut sa scriu nimic pe blog…

Calambur

Disperarea nu mai are limite…suntem prea grăbiţi şi prea trişti ca să ne mai regăsim în lucrurile mărunte, ne ferim de anumite lucruri, dar de fapt ne adâncim tot mai mult în ele, astea sunt probleme foarte mari “foarte mari probleme”…magnetismul nu ar trebui să existe, nu pentru mine…prefer să îmi păstrez speranţele şi visele, lumea în care trăiesc acum să rămână-n gândul meu. Nu îmi doresc disperare până la lacrimi şi nici exprimare sofisticată…doar simplitate şi la câţi mai puţin pupincurism din partea celorlalţi…cer mult?

Poate că închirierea unei peşteri pe o perioadă nedeterminată nu ar fi cea mai bună soluţie, dar oricum trebuie să mulţumesc, sincer, unei anumite persoane, care mi-a sugerat asta…orice ofertă trebuie analizată şi cine ştie unde anume iraţionalul poate deveni raţional, iar rafinamentul se poate transforma în primitivism?

 

P.S.: Poate că ar trebui să las reveria la o parte  şi să aştept ca lucrurile să vină de la sine…

Fight

Uneori…sunt momente în care n-ai vrea să te mai ridici, momente în care vrei să opreşti timpul în loc şi atunci ai vrea să găseşti o soluţie, să revi la trăirile anterioare…poate, dar nu!…o altă etapă a luat sfârşit, globuleţul roşu s-a spart fără ca cineva să fi observat…şi acum nu mai am nevoie de niciun recipient…nu mai e cazul să mă ascund, am făcut-o prea mult timp, e cazul să văd lucrurile doar prin prisma propriilor gânduri şi fapte, aici nu e loc de “învaţă din greşelile altora”…aici deja simt presiunea şi deja vreau acolo…îmi e dor de ei, pe zi ce trece îi iubesc mai mult…sunt sentimente pure, venite din dintr-o sursa necunoscută şi nesfârşită când e vorba doar de ei…dar, nu am decât să îmi produc o descărcare emoţională şi să îmi pun problemele, mai întâi, în raport cu propria conştiinţă, altfel nu voi face faţă la ceea ce urmează şi nu voi avea răbdarea necesară să fac lucrurile progresiv, aş sări peste o etapă…să fie asta, tocmai sesiune?

Oare cât o să mai ţină?

voluptate psihica?

Vine momentul…DA!….momentul magic în care eşti plăcut surprins că sunt oameni care te apreciază cu adevărat şi la valoarea reală, sunt obiectivi…asta te încurajează să crezi ca  oamenii încă mai au demnitate…cred că e prima dată când am satisfacţia asta după mult timp…gata!nu prea mult că-s om şi eu, deci s-ar putea să mi se urce la bostănel şi încă mai am pretenţia că îmi respect obsesiile, de altfel am grijă de ele în fiecare zi…cu toate astea nu vreau să îmi fac iluzii prea multe…e un început bun de an şi atât pentru a nu cădea pradă unei „false glorii”!

Sper ca şi voi, cititorii acestui blog să vă îndepliniţi cele mai arzătoare dorinţe şi atât…nu-mi place să fac urări băloase şi destul de comerciale, deşi o mai fac şi pe asta în cazuri de forţă majoră…cam atât deocamdată că sunt la seminarul de l.r.c. şi mă simt privită în mod suspect şi mai intens de către persoana de la catedră, nu de alta, dar o colegă prezintă o lucrare de seminar, iar ceilaţi ascultă, doar eu scriu de zor…mintea mea e într-un orgasm psihic continuu, mai ales de când ma tâmpesc….

P.S.: îmi cer scuze că trebuie să postez seara acasă, ceva ce scriu la cursuri, dar cineva s-a prins că studenţii utilizează reţeaua wireless a universităţii şi a securizat-o, deci degeaba aş mai căra laptop-ul….