Doar o scenă dintr-un film…

Sunt lucruri pe care iubeai să le faci, ba chiar le făceai cu cea mai mare căldură şi satisfacţie…aveau un loc aparte în sufletul tău…e ciudat…e ciudat cum şi acum îşi fac simţită prezenţa şi nu poţi uita cum altădată dăruiai un zâmbet cald unui copil…recunoaşte!…ţi-e dor!…dar nu o mai poţi face cu aceeaşi tărie, inima-ţi urlă…acum plouă, nu mai ninge, focul nu se mai face cu lemne, miroase a foc de sentimente…oamenii le ard, calcă unii peste alţii, miroase a suflete încinse…bunătatea devine ceva diafan, rămâne o umbră…sufletele se scurg ca o zmoală caldă, dar nu degajă pic de căldură, nu fac nici jar…o imagine dintr-un vis…cred că ar trebui să bem un ceai aromat, să citim o carte bună, să ascultăm o melodie care ne face plăcere, să rostim numai cuvinte frumoase…Craciun fericit alături de cei dragi vouă!

Culoare

Îmi place să îmi beau ceaiul potrivit de dulce, să aibă puţin din gustul uşor înţepător al scorţişoarei, să miroase a suflet…e un parfum minunat, se aseamănă cu cel al cărţilor vechi…acum încep să îmi împrumut din sentimente, nu doar pentru că urmează o perioadă în care fiecare dintre noi ar trebui să facă lucrul ăsta, ci pentru că acum ceva timp am spart borcanul de sticlă verde şi cred că am găsit un recipient nou în care să strâng o altă etapă…o să o închid pe toată într-un globuleţ rotund şi roşu…aş face-o fără să mă întreb ce caut aici…aş picta pe un peret întreg tot ce simt acum, aş răspândi culoare oriunde, dar…brusc încep să conştientizez că există acum, undeva, cineva care face multe alte lucruri minunate…se aude un colind…miroase a gutui coapte şi numai bune de ţinut aproape de nas minute în şir…noapte bună!

cuib…

…atât de mult cât poate însemna în condiţiile în care nu dorm mai mult de trei ori pe noapte, niciodată!…doar că ziua recuperez şi dorm câte 2 ore, e suficient…sau cel puţin aşa cred eu…nu-mi doresc să-mi sfărâm visele nici măcar într-o zi de mai, când sunt eu cu adevărat…chiar şi atunci păşesc cu atenţie fiindcă visele pot fi spulberate oricând fără ca nimeni să vadă şi brusc soarele din gânduri se transformă într-un frig general, stelele se clatină din cauza vântului care bate cu putere printre ele, fereastra mi se umple de flori de zăpadă…apare un fel de iluzie optică…gândurile nu mai privesc înapoi, pământul se opreşte în loc, presiunea prea mare îl opreşte din rotaţie…totul i-a sfârşit…lacătul se încuie, uşa e ferecată şi nici măcar un fir de culoare nu mai poate pătrunde acolo, adio perfecţiune!

Stări…

…de nelinişte şi relaxare, concomitent…ciudat lucru, dar “totul e să prinzi interiorul, restul vine de la sine”…eul meu, da, “ăla”  interirorul, logic!… rareori e un tip de treabă, dar de cele mai multe ori e dificil, imposibil, agnostic, aşa cum sunt eu , în fine, eu îi copiez stările…firesc lucru, nu?…însă uneori raţiunea îmi apare în cale şi-mi zâmbeşte  fericită, e ca şi cum cineva care te iubeşte pe ascuns îţi zâmbeşte zilnic, iar tu zâmbeşti tâmp şi pleci mai departe, nu­-ţi dai seama de amploarea gestului şi că i se scurge sufletul după tine…e ca o poveste mucioasă de dragoste, dar râsul sufletului la sfârşitul unei zile de duminică nu se compară nici măcar cu replica “eu când vorbesc, bărbaţii se pişă şi femeile au orgasm”…

…

…(dar) moartea urcă pe pereţi şi dorul de ploaie e mult mai mare decât ar putea fi spus în cuvinte…am ajuns să număr minutele şi să aştept să plouă trist, aşa cum îmi place mie să aud picăturile de pe geam, doar că secundele ceasului au o rezonanţă care îmi sparge timpanul, exact aşa cum sunt tulburările de gândire ale schizofrenicilor şi totuşi e un ecou surd…nu mai are culoare, dar nu îl mai percep nici alb-negru, e ceva translucid…sunetele trec în diafan şi imaginile capătă rezonanţă, totul se năruie sub presiunea pe care o are pofta de şoapte asupra mea, dar tu…ai fi putut să îmi iei mâna dreaptă, să o strângi între palmele tale şi să nu pleci aşa repede, m-aş fi hidratat cu transpiraţia umedă şi rece a palmelor tale, dar totuşi n-ai făcut-o…acum plouă, iubesc ploaia, văd în tot fenomenul un întreg procedeu artistic şi cu toate astea, încă mai am nevoie de tine…dreaming so far…

Pseudoblepsie

Privelişti aberante…alb şi negru din nou, prea multă culoare strică întotdeauna…rişti să vezi totul în stil sorcovă…nu asta îţi doreşti acum, nu?

Te deprimă şi mai rău, oricum tu nu eşti aşa, doar disimulezi şi aberezi…te face chiar să plângi, dar nu ai probleme emoţionale, doar te descarci de tensiunea acumulată în timp, dar…de la atâta plâns ţi se usucă gura şi începi să îţi înghiţi cuvintele, unul câte unul, astfel încât nu mai poţi comunica…pe trupul tău deshidratat aştepţi o picătură de apă, dar…

What the hell is going on?

…selectezi…dintr-o mare de idei, nu ţi se mai potrivesc cele de ieri, sunt alb-negru, iar acum, tu gândeşti multicolor…vorbeşti în curcubeu, te exprimi în imagini, gândurile nu îţi mai sunt pure sunete, pur şi simplu auzi tot ce e mai colorat, te hrăneşti cu suflete, te alimentezi cu preocupări antropologice, cu simplitate emoţională, dar nu mă pot împiedica să mă gândesc la imaginea finală când totul va fi şters cu un burete mare şi plin de cretă…mi-am făcut ordine în dormitor, am regăsit echilibrul de altă dată, acum toate sunt la locul lor, semn că e o atmosferă caldă şi primitoare aici…azi am fost etichetată după privirea pe care o aveam…oare toţi văd acelaşi om ascuns în spatele aparenţelor, în persoana asta imposibilă a mea?

 

Acum în ce suflet mai intru?

Ne hrănim cu legende, poate mult prea mult şi din cauza asta uităm să dăm naştere propriilor legende…suntem din ce în ce mai diferiţi, un singur lucru ne uneşte, unul singur…golul din noi şi nimic mai mult, pauzele de tăcere în care privim în gol , apoi e momentul ăla În care simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare, cazi într-o prăpastie a propriilor gânduri, e întuneric, nu mai ai chef de nimic, nu mai ai cu ce umple golul golul sau depresia din viaţa ta şi îţi dai seama că degeaba lupţi pentru o lume mai bună, degeaba faci totul pentru ceilalţi, pentru că povara ta nu se sfârşeşte niciunde, doar a celorlalţi apare pe locul libertăţii tale…încerci să priveşti, să surprinzi, să înţelegi şi să ajuţi, dar asta nu înseamnă că va trebui să reuşeşti. Fiecare ar trebui să îşi bandajeze rănile şi să îşi lingă bubele…m-am hotărât sa fiu eu însămi şi voi trăi doar pentru satisfacţia proprie şi să le demonstrez că pot şi fără să mă implic…voi fi eu…

muze mute…

un minut…parca erau 60 de secunde…intr-un minut se pot schimba multe…trec de la o stare la alta, ma simt labila, azi de dimineata incepusem sa imi revin, dar acum…ma sparg in zeci de cioburi, sunt fericita in momentul asta, vreau sa ajung oriunde, in orice molecula…in fiecare margine de lume…in seara asta sunt casanta, dar in sensul bun, deja nu mai sunt rigida, nici apatica…pot plange doar de bucurie, probabil am evadat…gandurile m-au lasat in pace, nu o sa dureze mult, dar am reusit sa sparg crusta la crema de zahar ars si sa torn acolo toata dulceata de afine din borcanul meu de sticla verde…s-a terminat, nu mai exista…l-am spart de peretele cutiei in care il tineam, am depasit orice limita, am distrus universul stramt si pustiu…era plin de muze  mute…acum am o muza reala…”si te iubesc cu mila si cu groaza“, dar nu stiu ce mi se cuvine din tot ce e al tau…sper ca intr-o zi sa imi apartina ceva, dar daca esti o fiinta egoista, nu-i nimic, iti voi da eu din tot ce am fara sa cer nimic in schimb…secretul e sa iti doresti din suflet si sa treci peste prejudecati, sa crezi din ce in ce mai tare in dorinta ta si sa muncesti pentru ea, totul e sa iti faci curaj…e simplu: pui un punct mare si tragi o linie si in fiecare zi iti propui ca pe linie sa pui alta linie si sa o inalti, la un moment dat o sa descoperi ca fiecare lucru nou si bun e pus pe linie si devine un zid si nici macar tu nu o sa iti mai aduci aminte cum ai pus liniile una peste alta si nu o sa mai poti trece inapoi…asta numesc eu realizare…la temelie e cel mai greu…totul e sa pui baza, adica punctul si prima linie, apoi toate merg de la sine…TRUST ME!(nu-i obligatoriu, dar daca vreti cu adevarat un lucru, o puteti face!)

Lifelines…

Devine obsedant…”you are never alone”…repeta asta in continuu, s-ar putea sa te scoata din stare sau…poate, dimpotriva, sa te arunce si mai rau in groapa plina cu fiinte comune si pline de noroi in suflet si in minte…majoritatea fac lucruri mizerabile…unii sunt mari, iar altii sunt mici, dar toti se comporta la fel, nu ii deosebeste nimic!

Sunt inchisi in universul lor stramt, mi-e scarba de ei, niciodata nu i-am putut vedea ca pe egalii mei…mereu mi-am spus ca asta ar insemna sa imi pierd deminitatea si sa ma cobor eu in mizeria lor…singurul cuvant prin care ii pot defini e SCARBA…pentru ca sunt niste scarbe de oameni, iar ceea ce e si mai dureros e ca scarbele cele mai mari au un statut respectabil in societate…”fenomenul de scarba” ajunge pana la unii dintre cei mai respectati profesori, da…respectati profesori, nu am spus oameni…

Cred ca am folosit de foarte multe ori cuvantul “scarba”…poate chiar il voi mai folosi de cateva ori, pentru ca asta simt eu acum pentru “astia”…sunt josnici, nu merita nici sa ii privesti…I-as inchide intr-un borcan si as strange capacul cu forta sa ii sufoc…sa ii las fara replicile lor acide, usturatoare, pe care, cu siguranta, le invata din cartile cu tehnici de manipulare…nu au o baza, cu totii le folosesc doar pentru intimidare, dar o privire sincera in ochii ticalosilor o sa faca mult mai multe minuni si o sa-i bulverseze, dupa care, pe un ton jovial afirma cu toata seninatatea lor de scarbe “A fost o gluma, am vazut ca aveai o privire cenzuroasa“, sigur ca aveam, inca mai am pretentia ca sunt un om cu coloana vertebrala si nu am scolioza in ultima faza…zau ca nu am de ce sa rad la glumele lor de CACAT!…asa sunt, pur si simplu…

Ce bine ar fi daca m-as putea inchide in borcanul meu de sticla verde, in care tin dulceata de afine…e pe jumatate plin si nu mai are crapaturi, cineva m-a ajutat sa il repar, dar nu stiu cum sau cand s-a intamplat minunea, dar cert este ca il pot lua linistita cu mine, oriunde ma duc…nu se va mai lipi nimeni de el si nici prietenii imaginari nu mai pot evada…