…delirez pentru ca si pentru ca…delirez din cauza la si din cauza la…dar pur si simplu mi se intampla sa nu fiu coerenta, mai ales atunci cand incerc din toate puterile sa fac un bine cuiva si nu imi reuseste…se intampla si altora, de fapt, pentru foarte multi oameni, chiar si pentru cei carora lucrurile cele mai bune nu le reusesc niciodata, inteligenta e o tara…asta ii determina sa creada ca esecul e un blestem…nu suntem obisnuiti sa luam lucrurile rele cu fruntea sus…
sunt momente in care……caut disperata o privire calda, dar toti sunt niste tristi, niste incordati, rar se intampla sa primesc un zambet inapoi, sunt pur si simplu un fel de milog, cersesc zambete si priviri calde, dar oamenii nu stiu sa le mai ofere…mie imi e drag de oameni, dar nu totdeauna oamenilor le e drag de mine…acum sunt un fel de Lapuseneanul, apoi o sa ma transform in Antoine care a vrut sa se sinucida pentru binele altora, am vazut un film care m-a marcat si care m-a facut sa cred inca o data ca e cazul sa ma amestec in vietile oamenilor si sa ii ajut…deci, devin incetul cu incetul Amelie Poulain…e o chestie…ma transform pe zi ce trece si o simt…ma detest din ce in ce mai mult si, totodata, incep sa fiu din ce in ce mai umana si mai empatica…sa fie bine?…o sa mi-o iau in freza intr-o buna zi…dar macar ma pot lauda ca am mai capatat o experienta …poate deja mi-am luat-o in freza…poate acum traiesc un “delirium tremens” si nu imi dau seama…beau mult in ultima vreme, beau din sticla cu ganduri amare, e o licoare interzisa…un absinth mult prea ispititor ca sa fie uitat pe raftul din spate, acolo in obscuritate…de foarte multe ori gandurile sunt cele care hotarasc daca esti apt sa le consumi, iar apoi viata devine un chin nesfarsit, nu mai ai nicio placere cand vezi ca se face ziua, toate clipele devin acide si strica gustul a ceea ce inca ar mai fi placut…sinuciderea devine vocatia unora, de cand sunt mici de tot, e pasiunea lor…isi stabilesc intalnirea…cand vedeti pe cineva care nu are zambet, incercati sa ii daruiti unul!
in seara asta…pur si simplu nu ma simt in stare de mai mult…nu pot, imi e greu sa depasesc unele momente…imi e al naibii de greu…prefer sa imi beau coldrexul cu lumina stinsa in camera, stand in fata ferestrei, cu picioarele pe calorifer si gandul…acolo unde imi e de ceva vreme, dar sunt trista, de fapt, nici trista nu sunt, poate putin indiferenta, desi ma ataca putin lucrurile astea si imi e rusine…rusine de ei toti pentru ca…ce mai conteaza?…imi vine sa intru in pamant ca strutul in momente din astea, imi vine sa imi iau campii undeva departe, dar…osesia lor e mult prea grea pentru umerii mei, nu pot sa o car, ma oboseste zi de zi, imi frange oasele, mi le macina, mi le piseaza cu un ciocan mare…ii respect, ii pretuiesc, ii iubesc si vreau sa ii am aici cat mai mult, nu vreau sa devina o amintire!
lucrurile de care te temi incep sa te agaseze, pur si simplu trag de tine, te imping, alte ori te ciupesc, toate se comporta intr-un mod paranoic…toate merg prost, dar totusi merg…o saptamana de cosmar, cel putin bine ca stau acasa si nu ii mai stresez si pe altii…nici aici nu e minunat, dar cel putin e sentimentul ala de “acasa”, beau din cana mea cu Sponge Bob…e toamna…o toamna tarzie, dar sunt obligata sa stau in casa…si afara miroase a foc de frunze, la fel ca in copilarie, dar nu mai frumos ca atunci…niciodata nu mi-as dori sa am o alta copilarie…a fost prea frumos atunci si nu am nicio frustrare, deci nu trebuie sa o stric…carpe diem!…ce conteaza daca e buna sau mai putin buna…
apus de soare…de la ferestra mea…
ramai…o clipa, o secunda…stai si viseaza, vegheaza! Apoi devine trist si plange…o lume a noastra…chipul tau apare…foc, trosneste, ceata, bruma, racoare, abur, ger, pat, suflete, vin, scortisoara, fereastra, noapte, intuneric, secunda…si totusi…IMI E DOR DE MARE!!!
mi-as dori sa dorm…doar cand ma gandesc la somn ca la o viata parasita de bucurii, cad in prapastia propriilor ganduri si vreau sa le intorc pe toate fetele, sa le desprind de mine, dar intotudeauna revin la persoana mea, acel lucru impur, care nu traieste ca toti ceilalti, doar ca ei nu isi dau seama…plang pentru ei, alteori ii detest pentru ca obiectul privirii lor sunt doar eu…vreau sa trec pur si simplu neobservata…o sa dorm si pentru 2 ore nu o sa am nimic de facut, e asa disperant…ma tenteaza sa ma invart in cerc, doar ca voi ameti rapid, mi se vor face noduri pe creier, care, mai tarziu, imi vor intrerupe irigarea vietii…singuratatea in somn ar trebui sa fie interzisa!
Se intampla ca mai mereu sa scriu cate ceva pe care mai apoi sa postez pe blog…tinand cont ca starea mea nu e chiar ca de obicei si ca e luni dimineata, iar eu sunt la cursul de cultura si civilizatie…engleza, evident…daca v-as spune doar: doua ore fara pauza si THE LATE MIDDLE AGES, cu siguranta nu ar fi prea placut, mai ales atunci cand iti musti buzele si incerci sa iti stapanesti mainile care tind spre telefon ca spre un magnet…toate o iau razna…aseara mi s-a crapat borcanul de sticla verde, dulceata de afine se prelinge usor, unul din prietenii mei imaginari si-a prins nasul in crapatura borcanului, altul si-a legat zilele de o afina…nu mai au scapare…cu greu ii mai pot scoate de acolo, iar ei se complac in situatia dulce si cu multe seminte…imi apar in vis in fiecare noapte, dar ma chinuie, ma fac sa cred ca noaptea se termina prea usor, iar eu nu mai am timp sa imi termin visele…visele pe care le-am inceput ieri…doar eu cu mine si frunzele de toamna…
Prietenilor mei imaginari le e frig…ii aud cum striga si degera…frigul intra prin crapatura, iar ei tremura cumplit…acum se chinuie sa iasa, dar dulceata se lipeste si mai rau de ei…e greu sa iesi din ceva care te-a surprins pe toate partile si nimeni nu se va murdari sa te scoata…veti iesi cu totii doar cand treaba asta dulce si lipicioasa se va scurge prin crapatura sau cand cineva se va incumeta sa termine continutul borcanului…e lumina in borcan…au facut un lampadar dintr-o afina, ceva gen jack-o’-lantern, iar in el au pus un licurici…e lumina doar pentru ca ei nu iubesc…nu iubesc pe nimeni, poate ca e prea mult pentru ei, asta ii osteneste si apoi, daca ar iubi unul dintre ei, ar trebui sa iubeasca si ceilalti, iar eu nu am chef sa ma plictiseasca…
E ciudat sa te afli in locul acesta sinistru la o asemenea ora…iar lumea aceasta e degradata, toate cele 25 de persoane din sala de curs au doar satisfactii murdare: bani, droguri, sex, mancare…doar prietenii mei imaginari se vor sustrage acestui cerc vicios al dependentei…”Doamna psiholog ma insoteste pana la sala de mese unde ceilalti sunt deja asezati”….
considera ca tot ce va urma e scris special pentru tine, da pentru tine…hai lasa dilema, pentru tine si atat…citeste acum: here’s the day you hoped would never come…don’t feed me violence, just run with me through rows of speeding cars…
Nu mai e luciditate…poate ca nici nu a fost si totusi as spune asa de multe, as striga sa ma-ntelegeti, dar nu sunt genul care sa isi exprime afectiunea prin cuvinte…probabil ca as prefera sa scriu in fiecare zi un rand si la sfarsit sa compun o scrisoare pe care apoi de teama as ascunde-o in borcanul meu de sticla verde in care tin dulceata de afine si prietenii imaginari…doar ei ar putea citi scrisorile, dar din pacate sunt analfabeti…scrisori pe care nu vi le-am trimis niciodata…voua…rad isteric si fortat…evident cu gura pana la urechi, cum se rade la circ…ba nu, cum rad oamenii care poarta masti inspaimantatoare care te fac sa fugi de teama si sa te impiedici de zilele neinsemnate, sa fugi pana la sfarsitul acela previzibil…daca nu te impiedici nu te numesti om…la sfarsit o sa vezi tot mucegaiul din sufletul celor apropiati…o sa le citesti pe buze, in priviri si in final gandurile…
