Am eclozat…

Parţial…dacă se poate spune şi aşa…abia sâmbătă se va întâmpla minunea, dar nu mai am răbdare, deci, voi pierde propriul pariu…n-am rezistat…zilnic am avut ispite şi zilnic am vrut să scriu despre îngeri rezemaţi pe crucile gri, care vorbeau cu sufletele celor drepţi…despre cum mirosea a somn şi cum mirosea a moarte, dar….nu era mai bine să amân? Această amânare e întotdeaua refugiul celor lipsiţi de voinţă şi al celor care nu au încredere în ei…aşa zice şi G.I.(critic literar, român)…eu amânam doar pentru a fi sigură că imi pot respecta o promisiune faţă de mine şi că voi scrie din nou într-o perioadă de luciditate…dragostea e chiar atât de rea, chiar atât de rău ne răpeşte din realitate?

Every you, every me

Nici măcar nu plouă…azi ninge din nou, cu fulgi mari…atmosfera e apăsătoare, greutatea fulgilor zdrobeşte orice strigăt de durere…nimeni nu mai poate ajunge la final…

Noaptea a plouat şi ea s-a trezit speriată, visase că era din nou acolo, starea ei de sănătate nu era cea mai bună, dar acum o săptămână stătea puţin la distanţă de locul în care copilărise cât era la şcoală…o parte din ea era încă mică şi alerga nestingherită în faţa blocului, dar acum…acum refuză să îşi amintească…

Azi nici măcar nu se poate plictisi, nu mai poate sta ore în şir afară, nu se mai poate uita cu drag la oamenii care îşi muncesc grădinile, azi munca lor e în zadar pentru că albeaţa fleşcăioasă nu ţine cont de cât au robotit ei în ultimele zile…

Azi nu se mai poate gândi că animalul de companie potrivit pentru ea ar putea  fi o capră albă, decorul n-o ajută…azi citeşte o carte pe care a început-o acum câteva zile şi va crede cu tărie că integrarea în lumea socială şi normalitatea nu au fost niciodată pe lista ei de priorităţi…

Crying

O alergare…niciun cuvânt nu descrie pe deplin senzaţia în care vedeam nori pufoşi, picături de ploaie multicoloră şi un curcubeu curgător, toate defilând în inima şi creierul meu…nu eram bolnavă, dar nici bine nu îmi era şi de plictiseală deveneam tot mai egoistă, deşi am observat că persoanelor “altfel” le e greu să îşi găsească o bucăţică de curaj atunci când e vorba să împărtăşească experienţe psihologice…experienţe legate de lucrurile subiective, dar asta nu trebuie interpretat ca o lipsă de comunicare sau ca o răutate, dar…acum, acolo…ceaţa trece fără urme peste valea întunecată, dar trupul…trupul meu nu va mai lăsa urme pe al tău, nici acum, nici altădată…în somn ne despărţim…cu gândul tot acolo…

4.02.2009-Blogul de hârtie2

De ce aici somnul e mai odihnitor? De ce aici trăirile se derulează la intensitate maximă? De ce aici îmi las de-o parte tot ce ţine de social şi tot ce ţine de rutină?

Aici spun lucurilor pe nume, oricât de dureroase ar fi şi brusc după liniştea pe care o simţeam devin tot mai agitată…e ca liniştea de dinaintea furtunei…am adormit, am visat ciudat şi în vis tot aici eram, tot în pat, dormeam, dar afară ploua cu găleata…se auzea aşa frumos cum ploua printre case, dar m-am trezit şi am deschis ochii, a fost ca blitzul unui aparat foto…afară era soare…era apusul, deci soarele se afla în faţa ferestrei mele…am ieşit afară după ce mi-am dat cu apă pe faţă şi am încercat să îmi amintesc ce am visat…a fost ciudat, era legat de persoane relativ apropiate mie, eram parcă în acelaşi vis când am observat că în faţa mea era un vechi prieten, alături de care am copilărit…coincidenţă sau nu, poartă acelaşi nume ca persoana din vis şi are aceeaşi formă de salut…mi s-a părut ciudat…

Dar aici toate pseudoîntrebările au un răspuns concret pentru că ăsta e locul în care dintotdeauna am luat lumea aşa cum se prezintă ea, fără să caut mai departe, doar profit de plăcerile ei gratuite, aici, creierul meu nu mai aleargă ca la maraton, nici noaptea nu se mai învârte neîncetat, iar mintea nu îmi mai aleargă pe pereţi pentru că locul ăsta mă inspiră…

P.S.: Blogul de hârtie nu e un jurnal intim, e la fel ca înainte…ceva real, adică o boabă de adevăr, prelucrat cu anumite simboluri şi devenit mai apoi ficţiune, personajele sunt fictive şi ele, cu anumite excepţii…acum, 00:31 (deja 5 februarie) totul e pustiu şi plouă, din când în când liniştea e spartă de câte o măşină…noapte bună!

4.02.2009-Blogul de hârtie1

Sunt plecată de acasă în locul unde “sentimentul de acasă” e mai puternic, aici e adevărata casă, aici sunt o parte din martorii evoluţiei mele…aici MUNŢII-unul în faţă, altul în spate, unul mare în dreapta şi în stânga o vale, undeva mai sus e locul în care se formează Ialomiţa, din două pâraie…e locul pentru care mulţi dintre cei care vor citi articolul plătesc să admire spectacolul zilei şi al nopţii într-un cadru natural, aproape virgin, prea puţin pătruns şi tehnologizat, dar totuşi, aseară am rămas puţin surprinsă când am văzut că o reţea wireless a fost available pentru câteva minute, ciudat….pentru că aici, în creierii munţilor între văi şi creste, unde vecinii nu se văd decât duminica la târgul din sat, e cam geu de crezut, cu toate astea, dacă se mai întâmplă să am ceva semne şi să mă pot contecta, voi posta articolul înainte să ajung acasă.

Acum am un blog de hârtie, e caietul meu cu buburuză, în care scriu de obicei când nu scriu direct pe blog, dar parcă nu îmi doresc atât de tare să mă pot conecta…aş vrea să am măcar câteva zile fără viteză şi aş vrea ca locul ăsta să fie mai pur şi mai puţin tehnologizat…să rămână veşnic aşa cum îl ştiu…doar văi, creste şi poteci bătute  de prea puţin ori şi de aceleaşi picioare…în cazul ăsta nu mai e valabilă  vorba “Omul sfinţeşte locul”, aici locul e suprem, dar omul îl strică, omul îl distruge, de aceea muntele îşi ia tribut suflete…suflete călătoare…turişti…niciodată oamenii locului, ei sunt puri, trăiesc mai aproape de tradiţie, moralitatea lor există, folclorul e ceva obişnuit, încă nu a ajuns la stadiul de muzeu ori de cutie cu amintiri…oamenii ăştia au poveşti minunate, toate legate de munte…nu ştiu de ce simt că ar trebui să vă împărtăşesc toate astea, dar îmi respect originea…voi continua să scriu în blogul de hârtie ori de câte ori voi avea ocazia şi voi posta când ajung acasă, acum pun punct pentru că mă aşteaptă nişte mere coapte cu miez de nucă şi scorţişoară…miroase a suflet cald întins în tavă….

P.S. : Călătorie plăcută!

Replica din borcanul cu gem de aronie

Toţi suntem egali, deci toţi suntem la fel?NU!…Nu suntem la fel, nu suntem nici omogeni, nici măcar egali, fiecare e unic in felul lui…mă distruge căcatul ăsta cu unitatea, am şi eu moralitatea mea şi zău că am pretenţia să nu fiu egala unui criminal amator care încearcă să jefuiască o casă de schimb valutar, dar care împuşcă la întâmplare pe trotuar, nu sunt egală nici cu genul de proastă care întreabă acelaşi lucru de “N” ori şi apoi râde tâmp, nici cu pupincuriştii care se bagă în seamă ca la epenteză, nici cu cea mai jegoasă târfă nu ma simt egală, cu NIMENI…aşa că tu, Căpşunule, chiar nu poţi fi o adolescentă normală din punctul de vedere al piţipoancelor, care în loc de creier au o fantă deschisă şi care tind să fie o apă şi-un pământ, dacă roz, sau mov, sau căcăniu e în trend, ele cel puţin din punct de vedere vestimentar vor fi la fel…cineva îmi spunea odată că nu e de rău dacă eşti altfel, poţi fi mai inteligent decât restul şi eşti capabil să vezi esenţa, iar când trăieşti intens vezi in profunzime, cât despre blestemul empatiei – NU AR TREBUI SĂ EXISTE, uite tocmai din cauza asta:

X: ce ai ma

Eu: ma uit la tv si plang

X: la ce

Eu: dansez pt tine

Eu: si erau niste copilasi amarati

X: stinge imediat

X: t

X: v

X: lumea este plina de drame

Eu: da…dar cel mai tare ma impresioneaza dramele copiilor…

X: asta nu inseamna care trebui sa le traim cu totii

Eu: fiecare sa isi care povara

E aşa de bine să fii indiferent…ai să vezi peste puţin timp…vei rămâne uimită chiar şi tu când vei vedea cum ţi se va schimba sistemul de valori şi în ce direcţie, iar asta nu ţi-o spun ca să fac pe lupul moralizator, dar am simţit-o pe pielea mea şi mi-a luat ceva să ma obişnuiesc……

Plouă…

Nu cred că trebuie să îmi cer scuze că nu am mai postat nimic, asta ar trebui s-o facă incompetenţii ăia de la care am net şi cărora le-a luat o săptămână să rezolve…în fine…provider de ţărănoaia…oricum sunt datoare cu o replică la nişte concluzii ale unei Căpşuni, mă gândeam să o scriu acum, în articolul ăsta, adr nu…pur şi simplu refuz s-o fac…e marţi miercuri şi afară plouă,e dimineaţă, m-am trezit de o oră, vântul bate cu putere şi picăturile plesnesc de pământ…de obicei îmi făcea plăcere să mă zgâiesc la picaturile de ploaie, pierdeam ore în şir la fereastră, dar azi…azi NU…totul e mult mai trist ca mine, dar simt…cum în curând voi pleca acolo unde aerul miroase a suflet inocent, nările îmi sunt pline de miros de primăvară, deja trăiesc un apus de soare, iar apusul ăsta ţine mai mult acolo, dar…afară bate vântul atât de tare încât nu mă pot concentra la ce e mai frumos, nu pot scrie tot  ce vreau şi tot ce simt…mesteacănul se leagănă trist, seamănă cu legănatul oamenilor din ospicii, legaţi în cămăşi albe, de care trag disperaţi cu dinţii…nu ştiu dacă ei au vreo alinare, deşi cei mai mulţi dintre noi îşi caută alinarea în propriul univers, care poate fi cât de limitat vrem, dar din păcate există prea puţine motive care să ne determine să explorăm mai mult şi mai mult….sa fie lipsa de curaj unul dintre ele?

P.S.: aştept să mă trezesc…din perioada asta în care…aproape renunţ la mine, nu îmi mai suport unele gânduri…

Dezamăgire…

…e cuvântul potrivit…ce contează dacă eu, tu, el sau ea, dacă noi împreună cu voi sau ei…până la urmă toţi dezamăgim, toţi ne schimbăm măştile mai devreme sau mai târziu…e ca un teatru prost, atât de prost încât ai vrea să te ridici şi să pleci, dar din păcate lumina se aprinde la final, iar tu rişti să te împiedici…am dezamăgit şi eu, poate chiar azi, dar…tu…dezamăgeşti mereu…ce mai contează cine eşti?…poţi fi oricine vrei…azi…

Aparenţele…

Când imaginea e imaculată şi nu prezintă defecte, cu siguranţă în interior e ceva putred…

P.S.: Aş fi postat ceva mai multe poze, dar din motive de provider cu probleme nu am putut sa scriu nimic pe blog…

Calambur

Disperarea nu mai are limite…suntem prea grăbiţi şi prea trişti ca să ne mai regăsim în lucrurile mărunte, ne ferim de anumite lucruri, dar de fapt ne adâncim tot mai mult în ele, astea sunt probleme foarte mari “foarte mari probleme”…magnetismul nu ar trebui să existe, nu pentru mine…prefer să îmi păstrez speranţele şi visele, lumea în care trăiesc acum să rămână-n gândul meu. Nu îmi doresc disperare până la lacrimi şi nici exprimare sofisticată…doar simplitate şi la câţi mai puţin pupincurism din partea celorlalţi…cer mult?

Poate că închirierea unei peşteri pe o perioadă nedeterminată nu ar fi cea mai bună soluţie, dar oricum trebuie să mulţumesc, sincer, unei anumite persoane, care mi-a sugerat asta…orice ofertă trebuie analizată şi cine ştie unde anume iraţionalul poate deveni raţional, iar rafinamentul se poate transforma în primitivism?

 

P.S.: Poate că ar trebui să las reveria la o parte  şi să aştept ca lucrurile să vină de la sine…