Niciodată toamna…nu fu mai frumoasă…

Plec de acasă înainte ca lumea tristă a oraşului să prindă viaţă. Traversez o câmpie-ntinsă…o traversez cu răsăritul soarelui în faţă…acum e perioada în care cerul se colorează în roşu viu şi plin de pasiune, e momentul în care vezi toamna cum se plimbă  prin grădini, o vezi cum păşeşte prin univers…e un înger, dar al morţii…natura moare acum, deşi de-atâta supărare merii au înflorit a doua oară…

Miroase a iod, a nuci uscate, miroase a foc în soba din casa bunicilor şi mai miroase a mere coapte…miroase a copilărie şi mai miroase a amintire…lichidul ăsta subtil nu-i ploaie, sunt lacrimile de pe faţa fiecărui adult, sunt parte din otrava strânsa-n sufletele inocente de atunci…ce poate fi mai bun acum, decât o carte bună citită acolo?

I love myself

E frig…din ce în ce mai frig. Şi plouă. Dar mărunt…atât de mărunt, încât, mucegaiul are timp să înflorească sub atingerea fină a umezelii…înfloreşte, creşte…până ce se sprijină de orizontul celor mai scabroase locuri, acolo unde cele mai înalte străfulgerări sunt doar obscenităţi, indecenţe şi multe alte trivialităţi…cum să nu rătăceşti ca un străin şi cum să nu fie frig afară?…când asta nu e lumea ta…când nimeni nu te pofteşte într-un loc decent şi nu te îmbie cu un miros de ceai cald cu lămâie?

Mocirla poartă în ea doar miros de mucegai şi lucruri murdare…miroase ca un prezervativ uzat şi refolosit la nesfârşit, a cauciuc ars…miroase a mizeria sufletelor ce o poartă cu ele în cele mai josnice locuri şi care nu pot evada din această bulă de noroi, în care trăiesc…asta e lumea bacoviană, cu miros cadaveric, plină de narcotice…

Nimeni nu te va îmbia cu un compot de fructe, din moment ce absinthe-ul e acum la îndemână oricui…

Acum e cel mai rău şi cel mai bine…

Aş vrea să plâng şi-apoi să râd, aş vrea să-mi spun că o să fie bine, dar…atunci cine va mai alege?

S-a ajuns până acolo, încăt mă simt frântă, deşi într-un mod, la fel de absurd mă simt chiar sfărâmată, făcută ţăndări…e momentul de care toţi vorbesc…momentul în care trebuie să alegi între a fi “normal” (familie+ fericire în rate alături de o persoană ratată, cel mai probabil) sau a face CEVA şi a deveni, nu neapărat CINEVA, dar măcar cineva…cel puţin alegi o cale bazată pe carieră şi creştere morală şi profesională.

Şi e greu…al naibii de greu. Suntem nişte făpturi plămădite din păcatele strămoşilor noştri, avem rădăcinile înfipte în vis, de cele mai multe ori şi nu în realitate, cum ar fi normal…e greu…cum să recunoaştem? Cum să facem alegerile mai uşor? Cum? Cu raţiune…adică, treaba nu merge, punem punct, fiecare pe drumul lui, cu viaţa lui, cu intersele lui, cât mai puţină suferinţă, ăsta fiind cazul fericit…dar altfel cum? Cu sufletul…adică, ce ţi-e scris şi gata…te complaci în a-ţi asigura un loc la cratiţă şi în a te plafona definitiv…rămâi cu dragostea, care, oricum, nu durează decât trei ani, iar apoi procesele de conştiinţă îşi fac apariţia, alături de nelipsitele regrete şi mustrări..de ce să te mai complici pentru trei ani de dragoste şi o viaţă întreagă de rutină?

Eu aleg să fiu OM, mai presus de toate! Aleg să mă respect pe mine, pentru că ceilalţi se respectă pe ei îndeajuns, încât sa nu mai fie nevoie şi de respectul meu…aleg să cresc moral şi profesional…

Tu ce alegi?

 

Rigor mortis in societate?

Ajungi să te întrebi, dacă nu cumva, intuiţia e doar un mit şi dacă atunci când mori, nu mori de tot…sunt momente în care te simţi prea mic într-o lumea prea mare pentru tine şi trebuinţele tale. Mai sunt şi alte momente când te simţi mic, dar atunci eşti o furnică pe lângă adevaraţii OAMENI…demni de respect şi în faţa cărora te temi să rosteşti ceva, pentru a nu le perturba liniştea…sunt acele fiinţe modeste, superioare, doar prin cultura pe care o au, sunt nişte fiinţe absolut fascinante, care au de oferit un detaliu, cât de mic, despre orice pe lumea asta…sunt oamenii despre care se vorbeşte foarte rar în societatea de azi…oamenii în care ar trebui sa credem, cei ce se regăsesc din ce în ce mai rar…de multe ori îi etichetăm drept “neadaptaţi” ai societăţi, de fapt, societatea a devenit “neadaptată” la valorile pe care le are şi nu le exploatează…şi de multe ori cei care renunţă şi se lasă învinşi sunt ei, OAMENII…cei cu demnitate, nu orice fiinţă puţin mai avansată decât Homo Rudolfensis. Răcnetele acestor specimene răsună de parca ţi-ar turna cineva untură fierbinte în ureche…e ceva scârnav, care te murdăreşte, te simţi pângărit de abjecţiile lor, degeaba frecventează cursurile universitare, dacă roadele muncii lor nu se transformă decât într-o gelatină învelită în piele subţire, care la prima atingere se evaporă, iar cunoştinţele lor, precare, nu pot fi concretizate…DUREROS!!!

Am eclozat…

Parţial…dacă se poate spune şi aşa…abia sâmbătă se va întâmpla minunea, dar nu mai am răbdare, deci, voi pierde propriul pariu…n-am rezistat…zilnic am avut ispite şi zilnic am vrut să scriu despre îngeri rezemaţi pe crucile gri, care vorbeau cu sufletele celor drepţi…despre cum mirosea a somn şi cum mirosea a moarte, dar….nu era mai bine să amân? Această amânare e întotdeaua refugiul celor lipsiţi de voinţă şi al celor care nu au încredere în ei…aşa zice şi G.I.(critic literar, român)…eu amânam doar pentru a fi sigură că imi pot respecta o promisiune faţă de mine şi că voi scrie din nou într-o perioadă de luciditate…dragostea e chiar atât de rea, chiar atât de rău ne răpeşte din realitate?

Every you, every me

Nici măcar nu plouă…azi ninge din nou, cu fulgi mari…atmosfera e apăsătoare, greutatea fulgilor zdrobeşte orice strigăt de durere…nimeni nu mai poate ajunge la final…

Noaptea a plouat şi ea s-a trezit speriată, visase că era din nou acolo, starea ei de sănătate nu era cea mai bună, dar acum o săptămână stătea puţin la distanţă de locul în care copilărise cât era la şcoală…o parte din ea era încă mică şi alerga nestingherită în faţa blocului, dar acum…acum refuză să îşi amintească…

Azi nici măcar nu se poate plictisi, nu mai poate sta ore în şir afară, nu se mai poate uita cu drag la oamenii care îşi muncesc grădinile, azi munca lor e în zadar pentru că albeaţa fleşcăioasă nu ţine cont de cât au robotit ei în ultimele zile…

Azi nu se mai poate gândi că animalul de companie potrivit pentru ea ar putea  fi o capră albă, decorul n-o ajută…azi citeşte o carte pe care a început-o acum câteva zile şi va crede cu tărie că integrarea în lumea socială şi normalitatea nu au fost niciodată pe lista ei de priorităţi…

Crying

O alergare…niciun cuvânt nu descrie pe deplin senzaţia în care vedeam nori pufoşi, picături de ploaie multicoloră şi un curcubeu curgător, toate defilând în inima şi creierul meu…nu eram bolnavă, dar nici bine nu îmi era şi de plictiseală deveneam tot mai egoistă, deşi am observat că persoanelor “altfel” le e greu să îşi găsească o bucăţică de curaj atunci când e vorba să împărtăşească experienţe psihologice…experienţe legate de lucrurile subiective, dar asta nu trebuie interpretat ca o lipsă de comunicare sau ca o răutate, dar…acum, acolo…ceaţa trece fără urme peste valea întunecată, dar trupul…trupul meu nu va mai lăsa urme pe al tău, nici acum, nici altădată…în somn ne despărţim…cu gândul tot acolo…

4.02.2009-Blogul de hârtie2

De ce aici somnul e mai odihnitor? De ce aici trăirile se derulează la intensitate maximă? De ce aici îmi las de-o parte tot ce ţine de social şi tot ce ţine de rutină?

Aici spun lucurilor pe nume, oricât de dureroase ar fi şi brusc după liniştea pe care o simţeam devin tot mai agitată…e ca liniştea de dinaintea furtunei…am adormit, am visat ciudat şi în vis tot aici eram, tot în pat, dormeam, dar afară ploua cu găleata…se auzea aşa frumos cum ploua printre case, dar m-am trezit şi am deschis ochii, a fost ca blitzul unui aparat foto…afară era soare…era apusul, deci soarele se afla în faţa ferestrei mele…am ieşit afară după ce mi-am dat cu apă pe faţă şi am încercat să îmi amintesc ce am visat…a fost ciudat, era legat de persoane relativ apropiate mie, eram parcă în acelaşi vis când am observat că în faţa mea era un vechi prieten, alături de care am copilărit…coincidenţă sau nu, poartă acelaşi nume ca persoana din vis şi are aceeaşi formă de salut…mi s-a părut ciudat…

Dar aici toate pseudoîntrebările au un răspuns concret pentru că ăsta e locul în care dintotdeauna am luat lumea aşa cum se prezintă ea, fără să caut mai departe, doar profit de plăcerile ei gratuite, aici, creierul meu nu mai aleargă ca la maraton, nici noaptea nu se mai învârte neîncetat, iar mintea nu îmi mai aleargă pe pereţi pentru că locul ăsta mă inspiră…

P.S.: Blogul de hârtie nu e un jurnal intim, e la fel ca înainte…ceva real, adică o boabă de adevăr, prelucrat cu anumite simboluri şi devenit mai apoi ficţiune, personajele sunt fictive şi ele, cu anumite excepţii…acum, 00:31 (deja 5 februarie) totul e pustiu şi plouă, din când în când liniştea e spartă de câte o măşină…noapte bună!

4.02.2009-Blogul de hârtie1

Sunt plecată de acasă în locul unde “sentimentul de acasă” e mai puternic, aici e adevărata casă, aici sunt o parte din martorii evoluţiei mele…aici MUNŢII-unul în faţă, altul în spate, unul mare în dreapta şi în stânga o vale, undeva mai sus e locul în care se formează Ialomiţa, din două pâraie…e locul pentru care mulţi dintre cei care vor citi articolul plătesc să admire spectacolul zilei şi al nopţii într-un cadru natural, aproape virgin, prea puţin pătruns şi tehnologizat, dar totuşi, aseară am rămas puţin surprinsă când am văzut că o reţea wireless a fost available pentru câteva minute, ciudat….pentru că aici, în creierii munţilor între văi şi creste, unde vecinii nu se văd decât duminica la târgul din sat, e cam geu de crezut, cu toate astea, dacă se mai întâmplă să am ceva semne şi să mă pot contecta, voi posta articolul înainte să ajung acasă.

Acum am un blog de hârtie, e caietul meu cu buburuză, în care scriu de obicei când nu scriu direct pe blog, dar parcă nu îmi doresc atât de tare să mă pot conecta…aş vrea să am măcar câteva zile fără viteză şi aş vrea ca locul ăsta să fie mai pur şi mai puţin tehnologizat…să rămână veşnic aşa cum îl ştiu…doar văi, creste şi poteci bătute  de prea puţin ori şi de aceleaşi picioare…în cazul ăsta nu mai e valabilă  vorba “Omul sfinţeşte locul”, aici locul e suprem, dar omul îl strică, omul îl distruge, de aceea muntele îşi ia tribut suflete…suflete călătoare…turişti…niciodată oamenii locului, ei sunt puri, trăiesc mai aproape de tradiţie, moralitatea lor există, folclorul e ceva obişnuit, încă nu a ajuns la stadiul de muzeu ori de cutie cu amintiri…oamenii ăştia au poveşti minunate, toate legate de munte…nu ştiu de ce simt că ar trebui să vă împărtăşesc toate astea, dar îmi respect originea…voi continua să scriu în blogul de hârtie ori de câte ori voi avea ocazia şi voi posta când ajung acasă, acum pun punct pentru că mă aşteaptă nişte mere coapte cu miez de nucă şi scorţişoară…miroase a suflet cald întins în tavă….

P.S. : Călătorie plăcută!

Replica din borcanul cu gem de aronie

Toţi suntem egali, deci toţi suntem la fel?NU!…Nu suntem la fel, nu suntem nici omogeni, nici măcar egali, fiecare e unic in felul lui…mă distruge căcatul ăsta cu unitatea, am şi eu moralitatea mea şi zău că am pretenţia să nu fiu egala unui criminal amator care încearcă să jefuiască o casă de schimb valutar, dar care împuşcă la întâmplare pe trotuar, nu sunt egală nici cu genul de proastă care întreabă acelaşi lucru de “N” ori şi apoi râde tâmp, nici cu pupincuriştii care se bagă în seamă ca la epenteză, nici cu cea mai jegoasă târfă nu ma simt egală, cu NIMENI…aşa că tu, Căpşunule, chiar nu poţi fi o adolescentă normală din punctul de vedere al piţipoancelor, care în loc de creier au o fantă deschisă şi care tind să fie o apă şi-un pământ, dacă roz, sau mov, sau căcăniu e în trend, ele cel puţin din punct de vedere vestimentar vor fi la fel…cineva îmi spunea odată că nu e de rău dacă eşti altfel, poţi fi mai inteligent decât restul şi eşti capabil să vezi esenţa, iar când trăieşti intens vezi in profunzime, cât despre blestemul empatiei – NU AR TREBUI SĂ EXISTE, uite tocmai din cauza asta:

X: ce ai ma

Eu: ma uit la tv si plang

X: la ce

Eu: dansez pt tine

Eu: si erau niste copilasi amarati

X: stinge imediat

X: t

X: v

X: lumea este plina de drame

Eu: da…dar cel mai tare ma impresioneaza dramele copiilor…

X: asta nu inseamna care trebui sa le traim cu totii

Eu: fiecare sa isi care povara

E aşa de bine să fii indiferent…ai să vezi peste puţin timp…vei rămâne uimită chiar şi tu când vei vedea cum ţi se va schimba sistemul de valori şi în ce direcţie, iar asta nu ţi-o spun ca să fac pe lupul moralizator, dar am simţit-o pe pielea mea şi mi-a luat ceva să ma obişnuiesc……